Argumente moral-religioase împotriva dezincriminării prostituţiei

prostitutiePentru creştinii ortodocşi, care formează majoritatea cetăţenilor din ţara noastră, prostituţia reprezintă manifestarea publică a unui păcat abominabil, iar legalizarea ei – o sfidare a oricărei conştiinţe tradiţionale. Una dintre caracteristicile de seamă ale tendinţei de surpare a ordinii morale tradiţionale, ordine cunoscută ca atare de veacuri pe pământul românesc, este aceea de a se pretinde pentru astfel de “devianţe” o legitimare juridică. Ele apar ca nişte “drepturi” ale unora, pe care Statul, mai ales în condiţiile democraţiei contemporane, ar avea datoria să le recunoască, întrucât posesorii lor au calitatea de cetăţeni ai lui. Ba mai mult, i se cere Statului să le asigure deplina desfăşurare, fără să se mai aibă în vedere afrontul pe care îl aduc altor categorii de cetăţeni, de data aceasta majoritari, atingându-le cele mai nobile şi sfinte sentimente. Legalizarea prostituţiei se înscrie, astfel, pe linia aceeaşi linie cu legalizarea avortului şi a homosexualităţii, cu care face un front comun.

[…] Iată cum comentează problema Pr. Prof. Ilie Moldovan pentru publicaţia românească “ROST”:


Chiar fiind vorba despre o gravă încălcare a ordinii morale, se consideră adesea că legea civilă nu poate pretinde ca toţi cetăţenii să trăiască la un nivel de moralitate mai ridicat decât acela pe care ei înşişi îl recunosc şi îl împărtăşesc. Rămâne însă întrebarea: nu se cuvine oare ca legea să exprime opinia şi voinţa majorităţii cetăţenilor? Ba mai mult: poate legea să fie transformată într-un simplu surogat al moralităţii sau chiar într-un instrument al imoralităţii? În interesul convieţuirii civile şi al armoniei sociale, poate să renunţe la orice cod moral, să părăsească orice concepţie etică, bine ştiind că acest lucru înseamnă, în cele din urmă, subminarea propriei sale autorităţi?

Desigur, presupoziţiile apărătorilor legiferării prostituţiei sunt mai multe, dintre toate însă una se evidenţiază cu mai mulţi sorţi de izbândă. Este aceea care susţine că interzicerea şi pedepsirea publică a prostituţiei, care de fapt există în societate într-un mod latent, ar duce inevitabil la sporirea practicilor ilegale, iar acestea nu ar mai fi supuse controlului social necesar şi s-ar săvârşi fără siguranţa medicală adecvată. E presupoziţia care solicită o examinare mai pe larg, asupra căreia vom reveni. Sigur este faptul că acceptarea ei constituie im eşec al legii înseşi, însuşirea ei fiind lipsită de unicul său fundament solid, datorită căruia legea e lege şi pe ea se sprijină întreg eşafodajul social. Surparea unei singure norme aduce după sine disoluţia unei întregi rânduieli umane.

Datoria legii este aceea de a apăra viaţa, în vreme ce legalizarea prostituţiei nu poate însemna decât promovarea unei promiscuităţi prin care se risipesc energiile vitale ale unui popor. Atunci când o majoritate parlamentară, deşi nu totdeauna în numele majorităţii sociale, decretează legitimitatea suprimării vieţii umane (bună-oară prin liberalizarea avortului, sau, în cazul nostru, prin “liberalizarea” desfrâului), nu ia oare o decizie “tiranică” faţă de existenţa unui neam? Conştiinţa etnică reacţionează pe drept cuvânt în faţa fărădelegilor care atrag după ele pieirea neamului românesc din istorie, nu prin năvăli-rea altor popoare asupra lui, ci prin el însuşi. Oare această modalitate de dispariţie încetează de a se mai numi o crimă dacă, în loc să fie întreprinsă de barbari sau de tirani fără scrupule, ar fi legitimată de consensul popular? în conjunctura în care ne aflăm astăzi noi, românii, ca popor, constatând că ne piere neamul, şi în urma crimelor împotriva umanităţii, care au constituit experienţe atât de triste în ultima sută de ani, conştiinţa noastră etnică nu poate reacţiona decât într-un singur fel: opunându-se acestor fărădelegi. Este reacţia faţă de prostituţie din perioada creştinismului primar, care coincide cu perioada genezei poporului român.

Sisteme juridice privitoare la prostituţie

Legislaţiile ce se referă la prostituţie se împart în trei categorii principale: a) sisteme juridice prohibiţioniste; b) sisteme juridice reglementariste, c) sisteme juridice aboliţioniste. Deşi compartimentate în categorii diferite, distincţia dintre aceste sisteme rămâne totuşi relativă, câtă vreme nu ne referim la ele dintr-o perspectivă religios-morală autentic creştină. Deoarece numai un criteriu moral absolut poate opri, în cursul vremii, trecerea de la un sistem juridic la altul. În cazul cel mai fericit, trecerea de la un sistem reglementarist la unul prohibiţionist, chiar dacă nu se face din motive ce ţin de o prescripţie etică, cum ar fi bunăoară sancţionarea acostării “clienţilor” de către prostituate în locuri publice, e un câştig în cauză. E firesc, aşadar, ca Biserica să apere un sistem prohibiţionist, care interzice practicarea prostituţiei, aşa cum este cel din Japonia, China, Thailanda etc., care au reglementări ce sancţionează atât prostituatele, cât şi proxeneţii, cu condiţia însă ca prohibiţia să meargă până la capăt, “clienţii” fiind şi ei pedepsiţi, şi nu numai în cazuri excepţionale.

În ce priveşte sistemul juridic reglementarist, el pleacă de la premiza că prostituţia este un “rău necesar”, motiv pentru care trebuie tolerată şi, în acelaşi timp, supusă unor reguli stricte de exercitare. Ideea “răului necesar” este marea derută pe care o aduce cu sine iluminismul european apusean, zdruncinând profund gândirea creştină şi atingând în zilele noastre o culme prin înfiinţarea unor “case de plăcere” pentru uzul femeilor, în care femeile sunt “clienţii”, iar bărbaţii “prostituatele” (de exemplu, la Hamburg), precum şi case dedicate dorinţelor perverse ale bărbaţilor (de exemplu, la Amsterdam). Dacă încă din Renaştere atitudinea tolerantă faţă de prostituţie a sporit riscul ineficienţei combaterii altor delicte, precum adulterul şi incestul, promiscuitatea morală de la începutul noului mileniu atinge cote nebănuite, revărsându-se până în şcoli şi internate. şi toate acestea sub emblema “răului necesar”! Solidaritatea dintre prostituţie şi porno-grafie a ajuns să fie o notă comună a uneia şi aceleaşi nelegiuiri, sub ochiul amorţit al legii.

În fine, sistemul juridic aboliţionist, care refuză de fapt să recunoască dreptul Statului de a stabili reglementări privitoare la acest fenomen, constituie o noutate specifică vremii noastre. Criticând sistemele juridice care recunosc statutul legal al prostituţiei, aboliţionismul militant apreciază că “sub pretextul protejării legii sau ordinii, reglementarismul permite înflorirea unei industrii lucrative, în condiţiile unui dispreţ flagrant faţă de drepturile umane ale lucrătoarelor care activează în industria sexului”. Pe această linie, în sensul liberalizării depline a desfrâului faţă de orice condamnare morală, care ar corespunde unei “sclavii” degradante a femeii, se promovează un gen de emancipare aşa-zis “democratică”. Ca urmare a acţiunilor aboliţioniste, în anul 1949, a fost adoptată de multe state Convenţia pentru Eliminarea Traficului de Persoane şi Exploatării Prostituatelor. Întrebarea este, totuşi, dacă statele care au aderat la Convenţia respectivă au făcut acest lucru în mod sincer sau numai formal, pentru că promovarea sistemului presupune coroborarea acestuia cu încă multe alte rânduieli, scăpate şi ele de sub egida legii morale. Se înţelege, e vorba în primul rând de liberalizarea avortului. Chiar dacă recunoaştem o oarecare aparenţă de adevăr într-o astfel de gândire, e greu să nu vedem că, fără o ancorare morală obiectivă, nici acest regim al unei libertăţi considerate depline nu poate asigura ordinea socială şi acordul dintre interese, care de fapt revine legii, cu atât mai mult cu cât această armonie, ce nu se mai măsoară după valorile demnităţii fiecărui om şi ale solidarităţii dintre toţi oamenii, este adesea iluzorie.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de evaluarea juridică a prostituţiei

Atitudinea Bisericii Ortodoxe, care îşi întemeiază morala ei pe o moştenire scripturistică şi patristică inalterabilă, măsoară valoarea sistemelor juridice privitoare la prostituţie pe coordonatele acestor trei principii de conştiinţă:

1) gravitatea păcatului de moarte pe care-l săvârşesc prostituatele şi “clienţii” lor;
2) complicitatea la săvârşirea acestui păcat;
3) responsabilitatea ce revine fiilor Bisericii strămoşeşti în apărarea zestrei spirituale a neamului nostru.

1. Gravitatea păcatului curviei şi preacurviei în Tradiţia Ortodoxă

A. Caracterul grav al desfrâului în perspectiva Sfintei Scripturi (în Vechiul Testament: Ieşirea 20, 14; Pilde 6, 32; Naum 3, 4;Ileremia 13, 27; în Noul Testament: Matei 15, 19; 21, 30; Marcu 7, 21; Luca 15, 13; Ioan 8, 41; Fapte 15, 20; Romani 1, 29; I Corinteni 6, 18; Galateni 5, 19; Efeseni 5, 3; I Tesaloniceni 4, 3; I Petru 4, 3; Apocalipsa 22, 15)

Sfânta Scriptură ne descoperă păcatul desfrâului ca pe o undiţă cumplită a iadului aruncată de gâtul bietului om, pentru a-1 trage într-o prăpastie fără ieşire. Dacă în Vechiul Testament cuvintele “Să nu fii desfrânat!” (Ieşirea 20, 14) reprezintă a şaptea poruncă din Decalog, în Noul Testament avertismentele ce privesc gravitatea şi urmările acestui păcat sunt mult mai accentuate: “Orice păcat pe care-1 va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Corinteni 6, 18) – ne spune Sfântul Apostol Pavel. “Iar desfrânarea şi orice necurăţie nici să nu se pomenească între voi, după cum se cuvine unor sfinţi” (Efeseni 5, 3). “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi… şi desfrânaţi… este iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă…” (Apocalipsa 21, 8) – ne avertizează Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.

B. Desfrâul – trădarea castităţii, destinului şi neamului

Dacă la înmormântare bocim trupul părăsit de suflet, prin căderea în desfrâu se cuvine să plângem sufletul părăsit de Dumnezeu. Căci profanarea unei biserici de lemn sau de zid aproape că nu se poate compara cu pângărirea templului viu care este trupul feciorelnic, tânăr şi curat. Trădarea castităţii mai înseamnă şi trădarea haru-lui care se inaugurează prin taina căsătoriei. De asemenea, este un act de trădare a neamului. Toate lucrurile care sprijină valorile morale ale vieţii – în tinereţe şi în familie – se constituie în fapte patriotice, după cum toate cele ce le stau împotrivă, cum sunt multiplele feţe ale des-frâului, se prefac într-o lucrare a marilor trădări.

C. Adulterul — căderea din harul căsătoriei

Fenomen abominabil, adulterul este infidelitatea care atrage voinţa unui soţ spre neant, una dintre faptele cele mai grave care pot murdări conştiinţa religioasă. Fiind o înfrângere, o dărâmare a unui templu (cel al trupului nostru, destinat să fie sălaş al duhului), păcatul se introduce acolo unde a domnit harul căsătoriei şi în locul plinătăţii dumnezeieşti se cască o prăpastie de nefiinţă în însăşi zidirea lui Dumnezeu, deschizându-se astfel în viaţa conjugală porţile iadului. Călcând în picioare drepturile cele mai sacre înscrise în suflet de Dumnezeu însuşi, adulterul, pe cale de trădare şi sperjur, răpeşte şi prostituează un trup ce este proprietatea altuia, aduce dezolare şi ruină în societatea domestică, otrăveşte izvoarele vieţii, dispreţuind legile privitoare la perpetuarea neamului omenesc, corupe bucuriile şi satisfacţiile paternităţii, perverteşte natura.

D. Atitudinea faţă de adulter şi prostituţie la Sfinţii Părinţi, în canoane şi în legislaţia împăraţilor creştini (la Hippolyt, Ciprian, Origen, Calist, Constantin cel Mare, Clement, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa; în canoanele Sfinţilor Părinţi, în alte colecţii de canoane şi legi)

Pentru a-şi apăra credincioşii de primejdiile adulterului, ca şi ale tuturor formelor pe care le poate îmbrăţişa păcatul desfrânării, între care de mare gravitate este prostituţia, Sfânta noastră Biserică şi-a fixat principiile de conduită morală în anumite canoane. Dintre canoanele ce se referă la adulter, amintim canonul 58 al Marelui Vasile, care opreşte de la împărtăşanie 15 ani pe cel ce a săvârşit acest păcat, precum şi canonul 81 al aceluiaşi Sfânt Părinte, care opreşte de la cele sfinte pe preotul căzut în adulter. Din toate canoanele bisericeşti privitoare la desfrâu, curvie şi preacurvie, reiese cu limpezime adevărul că Biserica a ţinut din totdeauna în mod strict la curăţia dinainte de căsătorie, ca şi la cea specifică vieţii conjugale.

E. Argumente privind netemeinicia presupoziţiei instituţionalizării prostituţiei ca un “rău necesar”

Argumente medicale. Sunt de remarcat cuvintele D-lui Dr. Pavel Chirilă, dintr-o Scrisoare deschisă către medicii participanţi la întâlnirea cu Primul Ministru şi cu Ministrul Sănătăţii (Snagov, decembrie 2001): “Vă rog să studiaţi statisticile americane (unde prostituţia este ilegală) şi pe cele vest-europene (unde prostituţia este legalizată) şi veţi putea observa că rata sifilisului primar şi secundar nu diferă semnificativ”. în ce priveşte SIDA, care îşi găseşte în prostituţie una dintre căile cele mai favorabile de propagare, ea se alătură în chip înfricoşător bolilor venerice tradiţionale, întregind tabloul sumbru al marilor flageluri sociale. S-a stabilit de către specialiştii oneşti că există posibilitatea infestării cu HIV chiar şi prin folosirea impudicului obiect care este prezervativul. Căci acesta, care este atât de răspândit astăzi, prezintă microfisuri de 5-50 microni, pe când virusul HIV este mult mai mic, având 0,1 microni, ceea ce înseamnă că poate penetra învelişul prezervativului. Prin SIDA, moartea transformă viaţa într-un destin tragic, punând rapid capăt zilelor. Acela care nu ascultă de porunca “Să nu fii desfrânat!”, deşi se poate afla la începutul vieţii sale, este silit să o părăsească în chinuri fizice şi morale.

Argumente psihologice. Argumentele de ordin sufletesc sunt de luat cu precădere în seamă, mai ales pentru că mijloacele controlului medical nu pătrund până acolo unde păcatul desfrâului atacă ordinea interioară a vieţii omului. lată experienţa tristă a necurăţiei: ea îi oferă omului, cu o mână, o plăcere de o clipă, dar îi răpeşte, cu cealaltă, o comoară nepreţuită. Caracterul se pierde, viaţa interioară se destramă, memoria slăbeşte, inima se sălbăticeşte.

Argumente sociologice. Argumentele furnizate de numeroasele cercetări de sociologia şi istoria comportamentului sexual “deviant” dovedesc categoric faptul că motivele prostituţiei nu sunt de ordin economic şi ca atare nu aparţin unei necesităţi umane, după cum nu sunt nici de ordin pur biologic, ci îşi au rădăcinile în suflet şi în voinţă, fiind determinate în mare măsură de ambianţa comunitară.

2. Complicitatea la instituţionalizarea prostituţiei în ţara noastră

A. Desacralizarea vieţii contemporane prin iluminism, materialism, ateism şi nihilism

Desacralizarea vieţii contemporane este un fapt de experienţă curentă, ceea ce aduce cu sine diminuarea sau chiar pierderea conştiinţei păcatului – şi în primul rând a păcatului desfrânării. Când dispare simţirea tainică a lui Dumnezeu din lume, atunci dispare şi cunoaşterea de sine omului, după cum dispare şi răspunderea faţă de sine, faţă de semeni şi faţă de lucrurile înconjurătoare. Mai întâi este vorba despre întunericul orbilor în care s-a scufundat omul de astăzi din pricina falsului “iluminism”, a materialismului şi nihilismului de care este dominat. Sacralitatea vieţii — care aşează o frână în faţa fărădelegii, inclusiv a prostituţiei, ce are implicaţii atât grave în ordinea socială – e pusă sub semnul întrebării, ceea ce lasă loc desacralizării, inclusiv complicităţii iresponsabile la instituţionalizarea prostituţiei.

B. Colaborarea avortului, a adulterului şi a divorţului

în colaborare cu adulterul se găsesc aceste două practici, avortul şi divorţul, la care se pot adăuga pornofilia şi contracepţia, toate acestea nefiind decât părţi conexe ale unui sistem complet şi coerent de ruinare a familiei din zilele noastre. Cu multă uşurinţă omul de astăzi este ispitit să uite ceea ce face esenţa căsătoriei şi a familiei, aşa cum a voit-o Dumnezeu, şi astfel o consideră o afacere privată. Partenerul devine, aşadar, un simplu instrument de plăcere. Dintr-un mijloc se face un scop, căutându-se căsătoria “perfectă” în metodele cele mai rafinate de satisfacere a pornirilor subnaturale.

C. Motivele instaurării sterilităţii voluntare în viaţa conjugală şi consecinţele lor

Dreptul la plăcerea făcută artificial sterilă se descoperă cu inevitabile consecinţe. Ar fi şi dreptul de a justifica desfrâul, care în cele din urmă se îndreaptă spre prostituţie. Despre practicile sterilităţii voluntare se poate repeta ceea ce s-a zis cu privire la divorţ: precum simpla posibilitate de schimbare duce la schimbare, tot la fel simpla posibilitate de instalare a sterilităţii voluntare duce la sterilitate. De la această practică la adulter nu este de-cât un pas, iar de la adulter la căderea în mreaja prostituţiei poate fi iarăşi un singur pas. Păcatele se ajută între ele, iar de aici şi o anume influenţă pe care exercită o fărădelege asupra alteia, producându-se de obicei o reacţie în lanţ.

D. Participarea la campania de opinie în favoarea legiferării permisive a prostituţiei

E vorba despre o participare care aduce cu sine o culpă bine definită din punct de vedere creştin, cunoscută cu denumirea de “însuşire a unor păcate străine”. Instituţionalizarea prostituţiei este o acţiune de ordin legislativ şi, în calitate de cetăţean, se cuvine să-ţi spui cuvântul în stabilirea normelor de convieţuire socială, fără să-ţi trădezi conştiinţa morală. în nici un mediu de existenţă legea civilă nu se poate însă substitui conştiinţei şi nici nu poate dicta norme care-i depăşesc competenţa. Angaja-rea, fie şi numai la nivel de “opinie”, în favoarea legiferării permisive a prostituţiei te pune în conflict cu însăşi legea morală: adică nu numai cu tradiţia omenească şi cu majoritatea care o urmează, dar şi cu Dumnezeu Însuşi.

E. Indiferenţa corpului eclezial şi a credincioşilor de rând faţă de legiferarea prostituţiei

în condiţiile scontatei legiferări la care ne referim, indiferenţa faţă de acest act legislativ nu este doar o formă de responsabilitate indirectă, ci şi una de complicitate directă. Pentru ca răul să triumfe este destul ca factorii ce sunt în măsură să i se opună să rămână indiferenţi. în faţa adevărului că prostituţia înseamnă un mijloc de surpare a vieţii unui neam, clerul, în primul rând, nu poate să rămână nepăsător. El este chemat să trezească şi să ghideze conştiinţele fiilor ce alcătuiesc Biserica, departe de a crede că nu mai e nimic de făcut. în redescoperirea vieţii curate se află marea noastră nădejde. De fapt, ea se află în viaţa integră în care este prezent Hristos, biruitorul morţii. Căci vrednicia acestei vieţi este moartea tuturor plăcerilor vinovate şi învierea marilor idealuri ale sfinţeniei şi ale desăvârşirii existenţei noastre, singurele în stare să atragă după ele regenerarea neamului, de care avem nevoie azi mai mult decât oricând.

3. Responsabilitatea generală şi cea specială faţă de fenomenul instituţionalizării prostituţiei

A. Porunca “Să nu fii desfrânat!” analizată în conţinutul ei negativ (drept culpă), dar şi în cel pozitiv (ca imperativ al castităţii)

Degradarea erotică, desfrânarea, este considerată de Biserică, după cum am arătat pe larg mai sus, ca având o gravitate deosebită. Ea se înfăţişează ca un puternic factor de distrugere şi tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel ne vorbeşte despre o “taină a fărădelegii” (II Tesa-loniceni 2, 7). Răspunderea faţă de acest păcat, prin săvârşirea efectivă sau prin simpla complicitate, este una enormă. Sfântul Apostol ne atrage atenţia că răul produs de păcatul desfrânării nu este inevitabil, drept care ne revine datoria de a-1 demasca, de a-i descoperi legăturile “oculte” cu orice formă de prostituţie, mai ales când aceasta devine publică. Desigur, în cuprinsul acestui păcat se pot identifica grade diferite de răspundere, atunci când ne referim direct la persoanele vinovate sau la felul de consumare a actului ruşinos. în cazul prostituţiei, gradul de răspundere atinge cote de complicitate reciprocă şi de participare la o lucrare ce se răsfrânge asupra neamului întreg. Depinde de noi să nu ne facem părtaşi ai fărădelegii şi să-L cinstim pe Dumnezeu prin apărarea castităţii bineplăcute Lui.

B. Culpa baiaderelor şi mijloacele Bisericii de a le salva

Culpa celor care întreţin viciul desfrânării este indiscutabilă. Ele nu împrumută “clienţilor” numai delicii senzuale, ci trece asupra acestora şi vina propriilor lor fărădelegi. O ieşire din această situaţie nu le-o poate aduce decât trezirea conştiinţei păcatului. De salvarea sufletului lor se cuvine să se ocupe în mod special Biserica, ea având cult pentru atâtea sfinte ce s-au ridicat din rândurile desfrânatelor, înălţându-se prin pocăinţă. înfiinţarea unor oficii speciale pentru recuperarea lor, după cea mai bună tradiţie ortodoxă, cât şi o instituţie specială pentru prevenirea prostituţiei – iată donă imperative de căpătâi ale vremii noastre.

C. Culpa “clienţilor” şi descoperirea responsabilităţii lor negative

A măsura culpa “clientului” nu este un lucru mai puţin important pentru îngrădirea fenomenului. Degradarea unei femei, abuzând de ea, este tot atât de gravă în condiţiile de stabiliment ca şi în cele ale altor situaţii obişnuite. Dacă nu chiar mai gravă. Prostituata este expusă cu predilecţie înjosirii sociale, ceea ce îi creează şi nebănuite prejudicii de ordin spiritual. Faptul are loc nu numai faţă de femeie, ci şi în sufletul celui care abuzează de ea. El face ca prostituţia însăşi să se perpetueze, deoarece se împacă, în gândirea şi simţirea lui, cu ea. Aceasta are apoi o răsfrângere asupra întregii sale vieţi, căci s-a făcut părtaş la cea mai mare necinste ce se poate închipui, a trupului şi a sufletului deopotrivă. Deşi femeia şi bărbatul au responsabilităţi morale specifice, acesta din urmă se încarcă, adesea, şi cu o responsabilitate ce-i revine din calitatea sa de “cap al femeii” (I Corinteni 11,3).

D. Scara răspunderilor, urmând o paralelă a factorilor de răspundere faţă de fenomenul pro-avorţionist şi prostituţionist

Pe lângă fiecare prostituată, ca şi pentru cea care a săvârşit un avort sau mai multe, există numeroase alte persoane care au contribuit la păcatul, la suferinţa şi mai ales la înrobirea ei. Lista este mare şi ne rezumăm aici doar la indicarea unor repere:

a. politicienii care au votat legiferarea prostituţiei;
b. judecătorii şi avocaţii care folosesc sistemul judiciar în apărarea prostituţiei;
c. membrii mass-media care ascund gravitatea păcatului şi consecinţele lui sociale;
d. susţinătorii propagandei pro-avorţioniste şi prostituţioniste, care au de câştigat în urma practicării acestei fărădelegi;
e. cei care lucrează în stabilimentele respective şi/sau le susţin într-un fel sau altul;
f. toţi cei ce susţin o organizaţie aparent fără legătură cu prostituţia, dar care o sprijină.

E. Marea răspundere a Bisericii şi a fiilor ei faţă de imperativul salvării neamului românesc

Datoria Bisericii de a se opune ferm legalizării prostituţiei, în numele apărării zestrei spirituale a neamului, sau de a lupta pentru abrogarea unei asemenea legi, în cazul în care ea există, este un fapt de la sine înţeles, consfinţit prin înseşi temeiurile dumnezeieşti ale credinţei şi vieţii creştine. Nu mai puţin, însă, Biserica este chemată, prin însăşi pilda lui Hristos, să se apropie de aceste biete fiinţe omeneşti, care sunt prostituatele, şi să le aducă pe calea cea dreaptă. Preocuparea ei majoră ar trebui să fie aceea de a le aduce pe acestea la pace cu ele însele şi cu Dumnezeu, înlăturându-le amăgirea că ar fi nevrednice de iertare şi de mântuire, căci mare este mila lui Dumnezeu şi puterea pocăinţei. Rolul Bisericii este de a căuta autenticele cauze ale depravării, care nu privesc doar pe baiadere, ci şi pe “clienţii” acestora, în vederea salvării lor şi a asanării morale a întregii societăţi.

(Alex Osipov, Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică “Moldova Noastră”, 20 iunie 2005)

Leave a Reply